IDST

Studiu introductiv

Octavian Roske (coord.), Mecanisme represive în România 1945-1989. Dicţionar biografic, vol. I A-C, Colecţia „Dicţionare”, INST, Bucureşti, 2001, p. 7-38

 

STUDIU INTRODUCTIV

 

Această carte nu este o istorie a gulagului românesc. Ea nu conţine o radiografie a instituţiilor şi a legislaţiei represive din România după 6 martie 1945. Nu se regăsesc în paginile sale explicaţii privind originile, structura şi evoluţia spaţiului concentraţionar, iar amatorii de statistici nu vor întâlni aici mult aşteptatele cifre ale victimelor regimului comunist din România. Miza acestei cărţi este mult mai modestă. Ea doreşte să ofere o listă cât mai largă, cel puţin până la data încheierii redactării, din care cititorul să poată obţine numele celor care au fost reprimaţi din motive politice, precum şi cele ale organizatorilor şi participanţilor la represiune în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Fără a aspira să devină o biografie a gulagului, volumul de faţă se mulţumeşte a fi un dicţionar biografic al represiunii, adică al celor care au fost anchetaţi, arestaţi, judecaţi, condamnaţi, trimişi în colonii de muncă sau în penitenciare, dislocaţi în domiciliu obligatoriu sau deportaţi, torturaţi prin mijloace psihiatrice sau executaţi din motive politice, cu sau fără proces. Alături de ei se vor regăsi numele anchetatorilor, procurorilor militari sau magistraţilor care au semnat sentinţe pe baza legislaţiei represive, comandanţilor de lagăre şi penitenciare, gardienilor, ofiţerilor politici, medicilor de penitenciar, funcţionarilor cu atribuţii de conducere şi coordonare din instituţiile represiunii, liderilor de partid care au iniţiat acţiuni de lichidare a opozanţilor.

Fenomen ocultat de istoriografia oficială până în 1989, represiunea comunistă a constituit o adevărată revelaţie pentru opinia publică din România. Nu trebuie să uităm că manualele de istorie, monografiile şi studiile consacrate comunismului românesc publicate sub regimul Gheorghiu-Dej sau Ceauşescu au tăinuit cu multă grijă acest subiect. Atunci când unele informaţii au fost lăsate să treacă prin filtrul cenzurii, acestea reflectau numai abuzurile îndreptate împotriva liderilor comunişti (Lucreţiu Pătrăşcanu), a funcţionarilor de stat şi a cadrelor de partid[1]. Informaţii despre anchete, procese şi execuţii veneau mai curând din zona ficţiunii, unii scriitori fasciculând, cu precauţii, această terra incognita, chiar dacă, în ansamblu, literatura română, în ciuda dezgheţului de la sfârşitul anilor şaizeci, nu a consacrat un Ivan Denisovici, supravieţuitor al Aiudului sau Jilavei[2]. O altă sursă de informaţii a constituit-o şi postul de radio Europa Liberă care a găzduit numeroase interviuri cu foşti supravieţuitori ai lagărelor şi închisorilor comuniste[3]. Mişcările de disidenţă din anii ’70 nu au reuşit totuşi să focalizeze atenţia asupra acestui subiect. Fiind direcţionate spre respectarea drepturilor omului în România, îndeosebi ca efect al conferinţei de la Helsinki din 1975 şi al mişcărilor de protest din Cehoslovacia din 1977, ele nu aveau ca prioritate evocarea terorii staliniste[4]. Cum generaţia victimelor şi-a protejat familiile ascunzând adevărul despre gulagul românesc, toţi cei născuţi sub imperiul roşu îşi trăiau ignoranţa într-un firesc anistoric[5]. A fost de aceea normal ca după decenii de tăcere să urmeze”o avalanşă de volume şi articole, iar interesul pentru ficţiune să lase loc fascinantului continent al memoriei represiunii. Nu este exagerat să comparăm descoperirea gulagului românesc după 1990 cu revelaţia lagărelor de concentrare pe care germanul de rând a avut-o după sfârşitul celui de-al doilea război mondial[6].

După entuziasmul care a însoţit receptarea primelor volume de memorii, a devenit tot mai evident că o cunoaştere profundă a mecanismelor represiunii va întâmpina numeroase dificultăţi. În primul rând încetineala cu care arhivele şi-au deschis porţile nu prevestea nimic bun pentru cercetătorii fenomenului. Apoi dominanta morală sub care s-a desfăşurat recuperarea trecutului concentraţionar a făcut aproape imposibilă o tratare sistematică a subiectului. Mărturiile din interiorului gulagului au apărut după 1990 într-o totală anarhie editorială. Cititorului nu i s-au pus la dispoziţie coordonatele epocii sau informaţii lămuritoare despre persoanele menţionate în volum, majoritatea memoriilor de puşcărie apărând fără introducere, aparat critic sau indice de nume. În pripa tipăririi, unele volume au apărut chiar fără sumar[7]. Cum receptarea lor s-a limitat la elogiul verticalităţii morale sau la descifrarea sensului suferinţei, aceste elemente formale nici nu ar fi avut un mare ecou. Autorii în viaţă au fost grabnic asimilaţi unor modele de comportament, biografia lor devenind o parabolă a luptei cu Cel Rău[8].

După febra publicaţiilor din anii 1990-1995, a urmat o curbă lent descendentă în receptarea fenomenului concentraţionar. Am putea avansa cel puţin trei explicaţii pentru a înţelege ce s-a întâmplat. În primul rând masivul interes pentru memorialistica concentraţionară din primii ani de după prăbuşirea comunismului s-a diminuat în favoarea abordărilor mai sistematice, care reuşeau să îmbine apetenţa pentru analiză rafinată cu un limbaj sofisticat, într-un gen rezonând deopotrivă cu excursul sociologic şi istoria ideilor politice. Experienţa românească era situată într-un context mai larg, iar pasiunea pentru analogie sau diferenţă a generat un nou tip de interpretare istorică. Pe de altă parte, cercetarea gulagului a găsit noi căi de abordare, mai interesate de explorarea articulaţiilor mecanismelor şi de funcţionarea instituţiilor decât de semnificaţia morală a suferinţei. Dorinţei de a cunoaşte cu orice preţ un adevăr ascuns timp de peste patru decenii i s-a răspuns astfel cu o aspiraţie spre analiză, spre înţelegerea fenomenului în toată complexitatea sa[9].


[1] "Pe baza indicaţiilor conducerii superioare de partid, au fost condamnaţi, în anii1952-1954, la pedepse privative de libertate, sub învinuirea falsă de subminare a economiei naţionale şi activitate contra clasei muncitoare, numeroşi funcţionari superiori de stat şi cadre din conducerea partidului comunist". O explicaţie a terorii ar fi fost “teza greşită a ascuţirii luptei de clasă pe măsura construirii socialismului” (P. Nichita, Viaţa de stat, în România în anii socialismului, 1948-1978, coordonator Gheorghe Surpat, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 121).

[2] În romanul lui Alexandru Ivasiuc, Păsările, Liviu Dunca, un inocent membru de partid, refuză să facă jocul Securităţii într-un proces înscenat. Este condamnat, dar percepţia detenţiei apare puternic filtrată în roman. “Nimeni nu ne tulbura în mod special”, notează Dunca pe marginea experienţei carcerale, crezând cu tărie că idealul comunist a fost deturnat prin teroare (Alexandru Ivasiuc, Păsările, Cartea Românească, Bucureşti, 1971, p. 19). Ca şi Liviu Dunca, Petrini îşi poartă povara inocenţei, descoperind ororile comunismului abia în 1948, când vede în ochii celorlalţi “groaza animalică”, respiraţia terorii comuniste atotprezente (Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. I, Cartea Românească, Bucureşti, 1980, p. 220).

[3] Prezenţa aici a unor foşti deţinuţi (Max Bănuş, Ion Ioanid, Mircea Carp) a polarizat interesul pentru descrierea sistemului concentraţionar românesc. Pagini din Constantin Cesianu, Evadare din imposibil au fost difuzate la Europa Liberă în iulie-septembrie 1984. Difuzarea Mărturiilor lui Gheorghe Mazilu a început în septembrie 1984. Din memoriile lui Dan Brătianu au fost transmise selecţii în mai 1985. Fragmente din Morminte fără cruce de Cicerone Ioniţoiu au fost difuzate în ianuarie-februarie 1986.

[4] Scrisoarea trimisă de Paul Goma şi alţi şapte semnatari participanţilor la Conferinţa de la Belgrad în februarie 1977 atrăgea atenţia asupra nerespectării drepturilor “garantate prin legile interne şi convenţiile internaţionale”, protestând împotriva “tuturor formelor de opresiune - fizică, morală, intelectuală” reprezentate de “închisori politice, lagăre şi spitale de psihiatrie” Vezi Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77. (Cutremurul oamenilor), Ediţia a II-a, Ediţie îngrijită de Florin Ardelean, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1993, p. 70-72.

[5] Folosesc termenul gulag ca o extensie a celui sovietic (reţeaua de lagăre şi colonii de muncă forţată), incluzând aici însă toate mecanismele represive care au acţionat în România.

[6] Vezi Horia Alexandrescu, Cu emoţie şi respect printre foştii deţinuţi politici: Ne plecăm în faţa dumneavoastră, domnilor ţinuţi în lanţuri, în “Tineretul liber”, Bucureşti, an II, nr. 45, 13 februarie 1990, p. 1-2, care aminteşte cazul lui Constant T. Diţu care a stat în lanţuri 14 luni, din cele 66 luni petrecute în puşcărie, pentru “uneltire” . Octavian Andronic pledează pentru scrierea unei istorii a crimelor săvârşite de către aparatul de represiune în perioada comunistă. (Octavian Andronic, O existenţă de două ori frântă şi o reconsiderare necesară, în “Libertatea”, Bucureşti, an II, nr. 130, 28 mai 1990, p. 1,3). Despre represiunea psihiatrică vezi Constantin Fugaşin, Psihiatria - mijloc de represiune politică - 166 internări în timpul vizitei lui Gorbaciov, în “Zig-Zag Magazin”, Bucureşti, an I, nr. 20, 24-30 iulie 1990, p. 11.

[7] Volumul Ion Pantazi, Am trecut prin iad, Editura Constant, Sibiu, 1992, a apărut fără sumar, iar textul se desfăşoară ca un flux continuu, fără departajări cronologice. Acelaşi defect îl are cartea lui Remus Radina, Testamentul din morgă, Tinerama, Bucureşti, fără an de apariţie. Volumul lui Aurelian Gulan, Mărturii din iadul roşu (De la Vorkuta la Gherla), Editura Petrion, Bucureşti, 1995, este tipărită fără sumar, note şi indice de nume (Octavian Roske, Represiunea totalitară şi recuperarea istoriei orale, în Istoriografia în tranziţie, coordonatori Cristian Troncotă, Doru Bratu, Editura I.N.I., Bucureşti, 1996, p. 63). Pentru o evaluare a literaturii gulagului românesc din perioada 1990-1995 se poate consulta serialul publicat de Flori Stănescu sub titlul Spaţiul concentraţionar în România: 1945-1964. Retrospectivă editorială, în revista “Arhivele Totalitarismului”, nr. 3, 1994 - 2-3, 1996.

[8] Cornel Nistorescu scria în august 1991: “Captivată de mascarada politică, România vă redescoperă cu durere, uimire şi neputinţă... Voi alcătuiţi micul dar preţiosul tezaur de experienţă şi exemplu pe care compatrioţii noştri îl pot folosi atunci când îşi educă fiii şi le spun că într-adevăr dreptatea şi adevărul şi libertatea vor triumfa” Cornel Nistorescu, Chinuiţi şi învingători, în “Expres”, 20-26 august 1991, citat în “Din documentele rezistenţei”, nr. 3,1991, p. 214. Pentru alte ilustraţii vezi M. Dorgoşan, Eroi ai demnităţii şi libertăţii noastre (I), în “Adevărul”, Arad, an II, nr. 74, 21 martie 1990, p. 1, 4, care evocă istoria lui Vasile Ciobancan, tehnician la minele de uraniu Băiţa, condamnat la 15 ani închisoare pentru organizarea unui grup de rezistenţă; Justin Horotan, Martiriul unei familii, în “Gazeta de Nord-Vest”, Satu Mare, an I, nr. 108, 23 mai 1990, p. 1, 3, care consemnează cazul preotului greco-catolic Grigore Riţiu, condamnat la 6 ani închisoare. Soţia şi fiica au fost de asemenea arestate.

[9] O carte importantă pentru înţelegerea vieţii în comunism este Liviu Chelcea, Puiu Lăţea, România profundă în comunism. Dileme identitare, istorie locală şi economie secundară la Sântana, Editura Nemira, Bucureşti, 2000. Pentru analiza mecanismelor represive vezi Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti. De la Cuza la Ceauşescu, Editura “Ion Cristoiu” S.A., Bucureşti, 1999; Ion Bălan Regimul concentraţionar din România 1945-1964, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2000; Marian Cojoc Istoria Dobrogei în secolul XX. I Canalul Dunăre-Marea Neagră 1949-1953, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2001.