IDST

Introducere

Octavian Roske (coord.), Mecanisme represive în România 1945-1989. Dicţionar biografic, vol. II D-G, Colecţia „Dicţionare”, INST, Bucureşti, 2003, p. 7-13

 

INTRODUCERE

 

Conceput ca un dicţionar biografic, Mecanisme represive în România, 1945-1989 îi menţionează nu numai pe cei care au fost victimele sistemului represiv în perioada comunistă, ci şi pe cei care au dispus, executat ori s-au făcut în diverse feluri complici la acte represive. Cu alte cuvinte, în paginile acestei cărţi se găsesc date despre oameni care au fost anchetaţi, arestaţi pe criterii politice, trimişi în judecată în faţa unor instanţe militare sau civile, condamnaţi, încarceraţi într-unul din numeroasele penitenciare din România sau executaţi pe baza unor sentinţe adesea confecţionate în limba de lemn a discursului ideologic dominant.

Prezenţi în acest dicţionar sunt însă şi cei care nu au fost condamnaţi niciodată. Rapiditatea cu care regimul comunist a adoptat norme noi, în paralel cu Codul de procedură penală şi Codul penal în vigoare, a sporit intensitatea represiunii după 1950. Prin decizii semnate de ministrul de Interne puteau fi trimişi în colonii de muncă oameni cărora, justiţia populară, în ciuda disponibilităţii sale de a produce încadrări cât mai severe, cu greu le-ar fi putut găsi o vinovăţie. Sistemul nou introdus era mai eficient, fiindcă nu mai apela la practica anchetei, procesului si apelului. Printr-o decizie administrativă aflată sub controlul Ministerului Afacerilor Interne opozanţii sau virtualii adversari ai regimului puteau fi reţinuţi şi trimişi în locuri de muncă aflate sub pază militarizată. În practică, reţinerile erau făcute înainte de emiterea deciziilor de internare, iar în multe cazuri cei care erau internaţi proveneau din rândul celor arestaţi înainte de 1950. Liste parţiale recuperate din arhivele fostei Securităţi, dar şi mărturii ale unor foşti demnitari ai regimului ne oferă suficiente probe pentru a susţine că, prin sistemul internărilor administrative, gulagul românesc şi-a dublat dimensiunea.

Dislocările în domiciliu obligatoriu şi deportările au alcătuit un alt traseu al represiunii, victimele fiind selectate de regulă din interiorul unor grupuri masive pe criterii etnice (sârbii, germanii), sociale (foştii moşieri, chiaburii, industriaşii, bancherii), politice (legionarii, condamnaţii pentru activităţi contrarevoluţionare) sau de situare geografică (familiile din Banat). Felul în care aceste persoane au fost deposedate de bunuri, obligate să-şi lase casa, pământul, animalele pe mâinile unor străini, să plece înghesuite de-a valma în vagoane de marfă, la sute de kilometri distanţă, cu copii şi bătrâni, să ia viaţa de la început pe un pământ ostil, lipsiţi de orice sprijin, vulnerabili la frig şi, în absenţa asistenţei medicale, la îmbolnăviri grave, permanent sub pază şi obligaţi să facă cele mai grele munci pentru a putea supravieţui, tot acest calvar constituie o altă dimensiune a represiunii sub regimul comunist în România.

Din rândul victimelor fac parte şi cei care nu au fost niciodată arestaţi sau supuşi unor forme de detenţie. Este vorba mai ales de luptătorii din rezistenţă morţi în cursul confruntărilor cu trupele de Securitate cât şi gazdele şi susţinătorii acestora, executaţi în mod demonstrativ pentru intimidarea populaţiei din zonele de conflict. Securitatea a aplicat în cazul acesta metode speciale, amintind de teroarea instituită de trupele de ocupaţie germane şi de tehnica lichidării ostatecilor pentru neutralizarea acţiunilor partizanilor. Executaţi fără judecată au fost şi ţăranii care s-au opus cu îndârjire colectivizării sau abuzurilor comise în timpul colectărilor, prin rezistenţa lor constituind un exemplu pentru alţi săteni şi, din perspectiva organelor represive, un pericol pentru „măreţul” proiect de transformare socialistă a agriculturii din România.

Lista victimelor nu poate fi închisă înainte de a-i aminti pe cei internaţi abuziv şi supuşi tratamentelor psihiatrice, o formă perversă de represiune pe care Securitatea regimului Ceauşescu a utilizat-o pentru a nu spori în mod dramatic numărul deţinuţilor politici luaţi în evidenţa organismelor internaţionale pentru supravegherea respectării drepturilor omului. Internarea în azile psihiatrice a fost utilizată atât ca o metodă preventivă de igienizare a aglomerărilor urbane în preajma unor vizite din partea unor delegaţii străine, cât şi pentru amuţirea unor protestatari care sâcâiau autorităţile cu sesizările şi plângerile lor. Trimiterea la „casa de nebuni” a funcţionat însă şi ca un factor de presiune în timpul anchetelor de la Securitate, anchetaţii fiind obligaţi să semneze declaraţii „confecţionate” prin care se autoincriminau pentru a nu fi internaţi şi supuşi la tratamente psihiatrice, adesea cu efecte ireversibile.

Toţi aceşti reprimaţi au făcut obiectul persecuţiei pe teritoriul României în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, chiar dacă unii dintre ei nu aveau cetăţenia română la data arestării, condamnării, întemniţării sau internării administrative. Nu sunt menţionate în acest dicţionar numele persoanelor care au fost deportate în Uniunea Sovietică, cu excepţia celor care, după întoarcerea în ţară, au fost preluate de organele represive şi trimise în gulagul românesc, ca o continuare a pedepsei primite în patria bolşevismului.

Nu mai puţin complexă este tipologia coordonatorilor sau executanţilor actelor represive. Se regăsesc aici atât factorii de decizie din Comitetul Central al P.C.R., prim secretarii regionali sau raionali, preşedinţii unor comitete executive ale sfaturilor populare orăşeneşti sau raionale, cât şi lucrătorii din subordine care s-au grăbit să pună în aplicare, încărcaţi adesea de fervoarea convingerilor revoluţionare, ordinele scrise sau verbale, prin care au fost încălcate drepturi şi libertăţi elementare. Raporturile dintre factorul politic şi organele de represiune a constituit după 1989 obiectul unor ample analize. Pe de o parte, mărturiile membrilor fostei elite politice au încercat să minimalizeze responsabilitatea conducerii de partid, punând abuzurile fie pe umerii consilierilor sovietici, fie pe seama unor excese comise de ofiţerii de Securitate care se considerau stat în stat, deasupra legii, şi implicit deasupra partidului. La rândul lor, foşti membri ai Securităţii se disculpă îndreptând un deget acuzator spre liderii de partid, aceştia fiind singurii în măsură să explice de ce au fost ordonate acţiuni represive, de ce s-a recurs la violenţă, de ce persoane nevinovate au fost întemniţate sau internate administrativ. Securitatea nu ar fi fost în acest caz decât un simplu executant al directivelor ideologice.

Probabil că vinovăţia trebuie distribuită în mod egal. Isteria represiunii nu ar fi fost posibilă fără voinţa politică a elitei conducătoare şi, în aceeaşi măsură, de expertiza căpeteniilor de la Interne. Numele lui Gheorghiu-Dej nu poate fi disociat de cel al zecilor de mii ţărani reprimaţi după 1957, când actul de decizie nu mai era în dispută la nivelul Biroului Politic, după cum responsabilitatea lui Teohari Georgescu sau a lui Alexandru Drăghici, titulari la Interne, este uriaşă în configurarea traseului represiunii în România şi a aplicării metodelor sovietice de anchetă în cazul opozanţilor regimului comunist.

Mai sunt menţionate în acest dicţionar numele cadrelor de conducere din Ministerul de Interne care au ordonat acţiuni represive. În fond distrugerea sau punerea sub control a unor grupuri sociale potenţial ostile regimului comunist s-a proiectat la acest nivel. Declanşarea marilor campanii de arestări din 1948-1953, şi mai târziu din 1958-1960 a beneficiat de suportul ofiţerilor cu funcţii de conducere, iar turnura violentă a anchetelor li se datorează în mare măsură. Tot de la acest nivel au pornit şi experimentele de la Piteşti şi Gherla din anii 1949-1952, şi Aiud din perioada 1960-1964, care alcătuiesc un capitol sumbru din istoria represiunii. De voinţa acestor oameni a depins apoi şi soarta sutelor de mii de întemniţaţi, comandanţii de penitenciare fiind nişte protagonişti de mâna a doua, cu putere reală de decizie doar în cazuri punctuale, dar fără autoritate în stabilirea liniilor generale ale regimului de detenţie. Nici marea ofensivă pentru alcătuirea unei reţele informative, care a ajuns în cele din urmă să viruseze aproape 500.000 persoane, răspândind o suspiciune generală, nu s-ar fi putut realiza fără voinţa şi concepţia ofiţerilor din conducerea M.A.I. Ei sunt, de fapt, regizorii Marii Terori, în versiune românească.

Un loc deosebit în această carte îl ocupă anchetatorii de la Miliţie şi Securitate care, prin ameninţări sau torturi, au construit dosare pe baza cărora s-au semnat sentinţe de condamnare la mulţi ani de închisoare sau chiar condamnări la moarte. Imaginaţia în materie de tortură nu a cunoscut limite. S-ar putea publica mai multe volume care să descrie în amănunt tehnicile prin care arestaţii erau îngenuncheaţi, umiliţi, desfiguraţi, iar plăcerea cu care anchetatorii îşi băteau victimele ar putea deveni obiectul unei analize psihiatrice. De cele mai multe ori bătăile crunte nu aveau decât scopul de a fabrica un caz, în buna tradiţie a anchetei sovietice, care îşi fixează mai întâi datele problemei aducând apoi arestatul, prin torturi rafinate, în situaţia de a recunoaşte orice.

Procurorii, cel mai adesea activi în timpul anchetei sau chiar participanţi la maltratarea arestaţilor, sunt incluşi în listă alături de magistraţii care au slujit cu devotament regimul semnând hotărâri care sfidau nu numai imperativul logic, dar chiar şi normele de drept elementare. Represiunea nu ar fi atins niciodată cote atât de ridicate fără participarea acestor două categorii. Procesele nu erau concepute pentru a elucida aspecte ale faptelor comise, în vederea unei drepte judecăţi, ci pentru a consfinţi juridic politica de distrugere a potenţialilor opozanţi ai regimului. La întocmirea rechizitoriilor procurorii se foloseau de declaraţii smulse prin tortură, pe dovezile fabricate de ofiţerii de Securitate, adevăraţi experţi în inventarea celor mai sumbre vinovăţii. La rândul lor, judecătorii supralicitau culpa, hotărând condamnări severe, sub dominanta unui Cod Penal pus în slujba luptei de clasă.

Din zona concentraţionară vor fi aduşi în prim plan comandanţii de penitenciare şi colonii de muncă, ofiţerii politici, medicii şi gardienii care au comis abuzuri, impunând deţinuţilor un regim de exterminare, pentru care nu dispunem de un termen de comparaţie din istoria României interbelice şi care, în anumite privinţe, rivalizează cu „performanţele” funeste ale gulagului sovietic. Anihilarea opozanţilor a utilizat procedee clasice, dar şi metode cu patent românesc. De departe cea mai eficientă armă în campania de exterminare a fost înfometarea deţinuţilor. Cu excepţia unor scurte perioade de relaxare, impuse mai ales de modificări în politica internaţională, regimul de detenţie a generat la scară generală malnutriţia, cu toate efectele sale devastatoare. Din lista factorilor cauzatori de decese în gulagul românesc nu poate lipsi frigul. Combinat cu înfometarea deţinuţilor, frigul a dus la îmbolnăvirea galopantă a unui număr impresionant de deţinuţi. Nu este vorba numai de frigul din celule de pedeapsă, unde deţinutul trebuia să se mişte fără încetare, pentru a nu îngheţa în timpul recluziunii, cât mai ales de frigul din celulele obişnuite, unde zăpada năvălea adesea printre zăbrele acoperind trupurile deţinuţilor.

O poziţie importantă în lista cauzelor înaltei mortalităţi o ocupă şi regimul de muncă extenuant impus îndeosebi celor internaţi la Canal sau în coloniile de muncă din Delta Dunării. Normele împovărătoare surpau în timp până şi organismele mai tinere, în aparenţă suficient de puternice pentru a face faţă epuizării fizice şi subalimentaţiei. Cu atât mai mult erau vulnerabili cei care trecuseră de vârsta tinereţii, şi care duceau cu sine povara unei boli.

Din ierarhia factorilor agravanţi ai condiţiilor de detenţie face parte şi precaritatea asistenţei medicale. Este un fapt cunoscut că în locurile de detenţie asistenţa medicală era acordată selectiv, adesea cu mare întârziere sau cu mijloace primitive. Cazuri individuale de deţinuţi ajunşi în stare gravă la spital, după ce au fost ţinuţi în penitenciar sau în lagăr cu mult peste ceea ce indicaţiile medicale ar fi impus, indică un aspect caracteristic al comportamentului administraţiei sistemului concentraţionar.

Bătaia a constituit un alt element important care a contribuit la creşterea mortalităţii în gulagul românesc. În anumite perioade, bătaia a fost aplicată ca o metodă hibrid, ceva între tortură şi execuţie, cele mai multe decese din timpul Reeducării de la Piteşti şi Gherla înregistrându-se în urma aplicării acestui sistem. În alte cazuri bătaia a luat forme aberante, fiind combinată cu alte metode de tortură, aşa cum s-a întâmplat la Salcia, unde administraţia a colaborat cu o parte din brigadieri pentru a pune pe picioare un întreg arsenal de atrocităţi.

În sfârşit, lista s-ar putea completa cu izolarea, iniţial aplicată ca o anexă a anchetei, ca un mijloc de presiune asupra celui arestat, apoi ca formă de pedeapsă, pentru abateri în timpul detenţiei. Celulele de izolare erau construite în aşa fel încât să frângă în câteva zile rezistenţa cea mai îndârjită. Cum frigul şi întunericul alcătuiau decorul obişnuit al acestei celule, deţinutul îşi impunea să nu adoarmă, pentru a nu îngheţa pe cimentul umed. Lipsa de hrană şi oboseala distrugeau până şi cele mai rezistente organisme.

Nu vor lipsi din această carte nici persoanele încadrate în aparatul de stat sau în alte instituţii care pe plan local au favorizat represiunea, sprijinind activ Miliţia sau Securitatea pentru localizarea luptătorilor din rezistenţă. Alţii s-au remarcat prin denunţuri care au dus la „demascarea” chiaburilor sau a foştilor moşieri. Cum aceşti „oameni de bine” i-au întrecut uneori prin zelul lor colaboraţionist chiar şi pe meticuloşii lucrători de Securitate, prezenţa lor într-o carte a represiunii este absolut obligatorie.

Listarea actorilor în procesul represiunii implică însă câteva dificultăţi metodologice pe care merită să le menţionăm aici. Mai întâi, simpla apartenenţă la aparatul politic, la instituţiile represiunii sau la sistemul judecătoresc nu constituie în sine o probă a vinovăţiei. Ar fi în acest sens exagerat să-i considerăm participanţi la represiune pe şoferul unui director de la Interne, pe dactilografa care transcria ordine şi dispoziţii ale Securităţii sau pe femeia de serviciu care ştergea praful în cabinetul ministrului. Prezenţa acestor persoane pe statele de plată ale unor instituţii care au coordonat represiunea nu le face în mod automat vinovate de toate abuzurile şi atrocităţile care s-au petrecut în anii stalinismului sau după aceea. Dacă nu ne-am fi luat aceste precauţii, am fi ajuns foarte repede la o globalizarea a culpabilităţii, transformând dicţionarul într-un act de acuzare general, repetând astfel una din practicile de rutină ale regimului comunist, obişnuit să marginalizeze sau să pună sub acuzare grupuri compacte, socotite aprioric indezirabile şi, în consecinţă, destinate pieirii.

Nici în cazul persoanelor cu poziţii mai importante judecăţile nu se pot emite fără nici un fel de rezervă. După cum indică sursele memorialistice, au existat cazuri de anchetatori care nu au utilizat mijloace violente sau care s-au remarcat printr-un comportament echilibrat pe tot parcursul interogatoriilor. Ei nu au încercat să confecţioneze un dosar, nu au smuls mărturii sub presiune, nu au oferit justiţiei un punct de sprijin pentru o condamnare politică. La fel de adevărat este că au existat şi comandanţi de lagăr sau gardieni care au încercat, ignorând disciplina sistemului concentraţionar şi adeseori riscându-şi libertatea, să uşureze condiţiile aspre de detenţie. Pentru aceste cazuri cuvintele lui Radu Ciuceanu găsesc o perfectă aplicaţie: „În temniţă Dumnezeu se poate ascunde sub orice uniformă de miliţian, iar dracul în hainele vărgate ale oricărui deţinut”.

Există însă şi o dificultate metodologică impusă de înţelegerea destinului individual. În condiţii speciale oamenii pot suferi transformări neaşteptate, fiind aruncaţi dintr-o tabără în alta, transformându-se din apărători ai regimului în opozanţi activi sau, după traume greu de descris, din victime în torţionari. Cele mai elocvente exemple sunt cele oferite de ofiţerii de Securitate care au colaborat cu partizanii anticomunişti sfârşind prin a fi chiar ei condamnaţi la închisoare şi de victimele reeducării devenite mai târziu unelte de temut alături de Ţurcanu şi Livinschi. Pentru primii viaţa începe prin convertirea la rezistenţa anticomunistă, pentru cei din urmă ea se încheie o dată cu prăbuşirea în mâinile Celui Rău.

Pentru prima oară în istoriografia fenomenului totalitar în România, informaţiile despre victime şi autorii represiunii sunt însoţite de surse. Peste 300 de volume apărute în România după 1989 au constituit suportul documentar pe care s-a construit baza de date a dicţionarului biografic. Tipologia acestor volume este diferită, mergând de la biografii şi corespondenţă până la dicţionare consacrate sistemului represiv. Acestor surse li s-au adăugat volume apărute în România înainte de 1990, utile mai ales pentru completarea unor schiţe biografice ale unor personalităţi. Spre deosebire de alte abordări, volumul de faţă nu a utilizat surse orale sau materiale inedite de arhivă.

Toate informaţiile menţionate în paginile acestui dicţionar sunt verificabile, poartă o semnătură, iar credibilitatea lor este probată de consistenţa contextului care le-a generat. La urma urmei nimic nu-l împiedică pe cititor să meargă direct la sursă şi să completeze scurta prezentare din dicţionar. Va găsi probabil în cărţile citate ca surse mai multe detalii despre condiţiile de detenţie, analize psihologice sau consideraţii de ordin istoric. Pe un alt plan, alăturarea surselor constituie adesea şi un test al credibilităţii, confirmarea unor mărturii sau interviuri venind din partea unor sentinţe sau stenograme de anchetă.

Desigur că la o cantitate atât de mare de informaţii şi pe un teren atât de variabil ca relief, sursele intră uneori în contradicţie, datele se contrazic şi chiar succesiunea evenimentelor nu mai coincide. În situaţiile în care nu am putut stabili cu exactitate informaţia corectă, am preferat să menţinem în text sursele care se contrazic, cu semnalările respective, în speranţa că alte documente de arhivă sau alte mărturii vor înclina balanţa în favoarea uneia dintre ele. În sfârşit, sursele reprezintă în sine un barometru al interesului pe care un actor politic, un luptător din rezistenţă sau un cap al Securităţii l-a stârnit memorialiştilor sau istoricilor care încearcă, de peste un deceniu, să analizeze ce s-a întâmplat în România după 1945.

Cu toate aceste avantaje, metoda folosită de noi este departe de a fi perfectă. Trebuie să recunoaştem că, deşi am utilizat un număr atât de mare de surse, însumând zeci de mii de pagini, foarte multe victime ale represiunii nu şi-au găsit încă locul în acest dicţionar. Motivul este foarte simplu: nimeni nu le-a menţionat până acum. Această deficienţă ne-a fost semnalată după apariţia primului volum, când foşti deţinuţi politici (George Cornea, Adrian Brişcă), ei înşişi autori ai unor volume consacrate rezistenţei anticomuniste ne-au atras atenţia că numele unor camarazi de temniţă nu se regăsesc în volum, deşi aceştia au îndurat ani grei de puşcărie. Pe de altă parte, recenzenţi avizaţi (Ileana Silveanu, Ovidiu Bozgan ş.a.) ne-au semnalat informaţiile eronate preluate de noi din alte dicţionare ale represiunii. Într-o oarecare măsură, mărirea numărului de surse cu fiecare volum apărut, va corecta această deficienţă, iar publicarea bibliografiei represiunii pe baza informaţiilor din periodice va întregi inventarul biografic.

Cea mai dificilă misiune pe care şi-o asumă un Dicţionar biografic rămâne însă apelul la obiectivitate. Cum volumul de faţă se compune din ceea ce zeci de autori au vrut să exprime în cele peste 300 de cărţi de care ne-am slujit, a existat tot timpul posibilitatea ca o parte din subiectivitatea lor să se facă auzită în vocile celor câtorva mii de articole. Nimic nu este mai periculos într-un dicţionar biografic decât tentaţia de a face portrete definitive, accentuând sau diminuând după plac, sugerând prin insistenţă sau acuzând prin omisiune. Se ajunge astfel la o plăcere a manipulării care îţi consolidează gustul autorităţii, cu atât mai mult cu cât majoritatea persoanelor descrise nu mai sunt în viaţă, şansele de a fi contrazis fiind sensibil reduse.

Acestei tentanţii i-am rezistat impunând un discurs voit concis, strict factual, epurat de calificative sau de paranteze moralizante, utilizarea punctuală a surselor blocând orice alunecare spre efuziuni emoţionale. Nu am urmărit nici o clipă să dăm verdicte, să stabilim vinovăţii, să ridicăm statui ori să stabilim ierarhii ale eroismului şi dăruirii de sine. Am renunţat la imprecaţii facile sau la exerciţii de compasiune pentru a face loc celor mai grăitoare dovezi ale represiunii. Am lăsat numele, faptele, datele, cifrele, locurile să vorbească, totul într-o succesiune cronologică, operând cu ceea ce sursele ne-au permis să reconstituim, pentru a fixa într-un cadru restrâns dar convingător fie experienţa concentraţionară, fie cariera de apărător devotat al regimului comunist. Pentru cei care au trecut prin locuri de detenţie, cu lanţuri la picioare, în zeghe, şi cu gardienii în spate, aceste date concise spun totul. Ele au o uriaşă forţă evocatoare şi orice comentariu este de prisos. Pentru cei care vor să aprofundeze istoria totalitarismului ele constituie un punct de sprijin pe care se va construi, nădăjduim din tot sufletul, o înţelegere mai largă a ceea ce s-a întâmplat în România sub regimul comunist.

 

Octavian Roske