IDST

Studiu introductiv

Octavian Roske (coord.), Mecanisme represive în România 1945-1989. Dicţionar biografic, P, Colecţia „Dicţionare”, INST, Bucureşti, 2007, p. 7-10

 

MECANISME REPRESIVE:

UN ALT GEN DE DICŢIONAR BIOGRAFIC

 

După 1990, în România cercetarea fenomenului represiunii sub regimul comunist a urmat trasee pe cât de variate pe atât de dificile.

Primul, cel mai generos la prima vedere, s-a arătat a fi istoria orală, mărturia în stare pură, cuvântul viu preluat, conservat, uneori editat, alteori depus într-o arhivă, în aşteptarea unei valorificări ştiinţifice sub auspicii favorabile. Nu puţini au fost supravieţuitorii regimului carceral sau ai internărilor administrative care au avut prilejul să rememoreze experienţe traumatizante din anii în care au fost deposedaţi de cele mai elementare drepturi. Brutalităţile gardienilor, supravegherea permanentă, regimul excesiv al pedepselor, izolarea dublată de înfometare şi frig, asistenţa medicală precară, presiunile psihice permanente, umilinţele, privaţiunile, apar pe rând şi în mod repetat în evocările celor care au cunoscut condiţiile de detenţie sub regimul comunist.

Mai puţin generos s-a dovedit a fi rezervorul documentar, atunci când cercetătorii şi-au îndreptat atenţia spre cei care au dispus urmărirea unor persoane nevinovate, au condus anchete în sediile Securităţii, recurgând la intimidări, presiuni sau violenţă, au întocmit dosare penale, inventând fapte sau declaraţii, au fixat încadrări juridice în absenţa probelor sau a mărturiilor, au prezidat complete de judecată dictând, pe parcursul anilor, zeci, sute poate chiar mii de ani de condamnări pe motive politice, au supus deţinuţii la torturi, obligându-i să îndure cele mai cumplite suferinţe.

Nu este de mirare că toţi aceşti actori ai represiunii vor fi fost mai puţin dispuşi să depună mărturie în faţa microfoanelor sau a aparatelor de filmat. Pentru mulţi dintre ei, anii aceia când vânau „duşmanul de clasă” cu arma în mână reprezintă, chiar şi acum, un motiv de mândrie patriotică. Ar fi prea mult să le cerem, să le sugerăm o confesiune, o mărturie despre faptele lor, din care să reiasă, măcar pentru o clipă, că se simt vinovaţi pentru a fi trimis de-a valma, în lagăre şi închisori şi pe ţăranii care refuzau să se înscrie în G.A.C. şi pe tinerii studenţi care citeau cărţi puse la index sau frecventau vreo bibliotecă a unui stat capitalist.

A doua cale de acces spre cercetarea fenomenului represiunii a constituit-o documentul de arhivă. În 1994, când Serviciul Român de Informaţii a editat primul volum dintr-o serie care avea să fie intitulată Cartea Albă a Securităţii, publicul din ţara noastră a fost pus în faţa unui tablou terifiant. Desigur că memoriile publicate până atunci, împreună cu interviurile apărute în presă, evocaseră destul de convingător condiţiile inumane de anchetă şi detenţie, caracterul formal, pregnant ideologic al proceselor cu implicaţii politice, comportamentul primitiv, violent al unor directori de penitenciar sau agresivitatea unor gardieni. Fuseserăm însă tentaţi să credem, de fiecare dată, că subiectivismul memorialiştilor accentuase tonalităţile grave ale mărturiei, probabil fiindcă, dintr-o frustrare greu ţinută sub tăcere atâta vreme sub cenzura comunistă, victimele încercau acum să se revanşeze, exagerându-şi suferinţa. Documentele publicate în Cartea Albă a Securităţii arătau însă că tabloul represiunii fusese chiar mai sumbru decât ni-l închipuisem. Lungi tabele cu statistici ale arestărilor şi internărilor din anii 1950, stenograme ale interogatoriilor, file din dosare operative, procese verbale ale unor şedinţe de analiză şi bilanţ, documente emise chiar de organele care puseseră la cale şi ţinuseră sub control uriaşa maşinărie a represiunii, toate vorbeau despre caracterul sistematic, amploarea şi mijloacele radicale prin care sistemul comunist a lichidat în România orice formă de opoziţie.

Din păcate elanul recuperator s-a stins foarte repede, în 1995 seria de volume editate de Serviciul Român de Informaţii oprindu-se brusc. După aceea instituţii, centre specializate, sau chiar cercetători ai fenomenului represiunii au constatat, atunci când au pornit o investigaţie pe cont propriu, cât de lung şi de anevoios este drumul până la editarea documentului. Nici legislaţia în domeniu nu i-a ajutat prea mult, termenele de protecţie şi secretizare a documentelor fiind prea lungi, mult prea lungi pentru a nu periclita în mod dramatic orice efort de investigare a abuzurilor regimului comunist, mai ales a celor comise în ultimele sale două decenii de existenţă. Ascunzându-se sub prevederile legii, instituţiile care deţineau cele mai importante fonduri documentare au devenit un obstacol pentru cercetători, orice demers spre aflarea adevărului transformându-se într-un inutil război de uzură, pentru o cauză ce părea dinainte pierdută.

În sfârşit, a mai existat o metodă de cercetare, poate nu atât de spectaculoasă precum istoria orală, şi nici atât de consistentă ca editarea documentelor. Ea s-a născut dintr-o întrebare cât se poate de simplă: cine sunt, de fapt, cei care au suferit sub eticheta de „duşmani ai poporului”, „chiaburi”, „elemente subversive”, „contrarevoluţionari”, cine sunt cei care i-au trimis în spatele gratiilor sau în colonii de muncă, în domiciliu obligatoriu sau în azile psihiatrice, cine sunt cei care i-au urmărit, arestat, anchetat şi condamnat?

Abordarea biografică a părut a fi, încă de la început, un domeniu cu rezultate spectaculoase. Spre exemplu, în 1995, Cicerone Ioniţoiu publica primul volum dintr-o serie ce se anunţa a fi un posibil Who’s Who al gulagului românesc. Cuprinzând mii de nume, Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului oferea spre lectură scurte prezentări biografice, uneori însoţite de ilustraţii, ale victimelor represiunii. Seria va fi reluată şi completată de acelaşi autor, asistat de Mihaela Andreiovici şi Florin Ştefănescu, într-un dicţionar amplu, intitulat Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi, primul volum apărând în 2000.

Acestui demers i s-au adăugat cercetări cu caracter mai specializat, un exemplu în acest sens oferindu-l persecuţia împotriva bisericii, o temă în jurul căreia s-au construit mai multe dicţionare biografice, de la Biserica întemniţată. România, 1945-1989 de Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu şi Flori Stănescu, volum publicat sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului în 1998, până la Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, volum semnat de Vasile Manea, apărut într-o ediţie adăugită în 2001. Tot despre un domeniu special este vorba în Drama generalilor români (1944-1964) de Alesandru Duţu şi Florica Dobre, volum apărut în 1997, care tratează, dintr-o perspectivă biografică, epurările din armată, sau în Medici în recluziune de Gheorghe Penciu, apărut în 2001, o carte despre reprimarea halatelor albe.

Alte abordări, nu mai puţin meritorii, au un caracter regional, oferind detalii pe care dicţionarele cu acoperire naţională de multe ori le scapă din vedere. Sunt de amintit aici schiţele biografice realizate de Corneliu Cornea în Jurnalul detenţiei politice în judeţul Arad, 1945-1989, apărut în 2000, masivul volum editat în 2001 de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România din judeţul Alba sub titlul Noi nu am avut tinereţe sau cartea semnată de Constantin Ionaşcu, Rezistenţa anticomunistă din Dobrogea.

În completare, alături de dicţionarele consacrate victimelor, a apărut Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, un dicţionar întocmit de Doina Jela în 2001, care îşi propunea să-i identifice pe cei care se făcuseră vinovaţi de instrumentarea actelor represive. Utile pentru completarea informaţiilor în acest domeniu s-au arătat a fi şi volumul tipărit de Mihai Pelin în 2003 sub titlul Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică. Dicţionar alfabetic, precum şi scurtele biografii publicate de Marius Oprea în volumul său din 2002 Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente, 1949-1989.

Ce deosebire există, totuşi, între toate aceste abordări biografice şi Mecanisme represive în România, un dicţionar ajuns acum la volumul V? Am putea aminti aici cel puţin cinci caracteristici care alcătuiesc specificul demersului nostru.

Mai întâi, metodologia alcătuirii acestui dicţionar nu a luat în calcul distincţia între victimă şi autor al represiunii. Motivul acestei opţiuni este cât se poate de simplu. Considerăm că este de preferat un singur instrument de lucru în care cercetătorii să poată găsi imediat informaţii biografice despre ambele grupuri amintite mai sus. O altă explicaţie pentru această alegere o găsim în faptul că, nu de puţine ori, chiar victimele au devenit, prin denunţuri sau maltratarea altor deţinuţi, instrumente ale represiunii, în timp ce anumite persoane din aparatul represiv au avut atitudini conciliante, uneori chiar de solidaritate cu cei reprimaţi.

A doua caracteristică a acestui dicţionar este menţionarea surselor după fiecare informaţie din cuprinsul articolului biografic. Cititorul poate, în acest fel, să se întoarcă la sursă, marcată în dicţionar printr-o siglă pusă între paranteze, adică să meargă direct la volumul care a furnizat informaţia şi să exploreze în profunzime împrejurările la care se face referire în prezentarea din dicţionar. Aşezată la începutul dicţionarului, lista alfabetică de sigle facilitează identificarea rapidă a surselor.

Spre deosebire de alte dicţionare biografice, Mecanisme represive, şi aici ne aflăm în faţa celei de-a treia distincţii, menţionează, atunci când este cazul, neconcordanţele dintre surse. De regulă, mai ales când este vorba de personalităţi istorice, datele certe au fost puse în contrast cu informaţiile care, în această fază a cercetării, rămân, deocamdată, incontrolabile sau chiar dubioase, acestea fiind marcate printr-un semn de întrebare aşezat între paranteze. De cele mai multe ori însă, fiind vorba de persoane obişnuite, despre care nici o enciclopedie sau lucrare cu caracter istoric nu aminteşte, am fost obligaţi să lăsăm informaţiile incerte aşa cum le-am găsit în surse, neconcordanţele fiind marcate printr-un semn al exclamării pus între paranteze. Multe dintre aceste neclarităţi vor persista atâta vreme cât dosarele personale de anchetă sau actele de la procesele penale nu vor fi scoase din arhive.

O altă caracteristică a acestui dicţionar se referă la flexibilitatea cadrului de redactare. Pornit în 1995 ca un proiect de cercetare sub egida I.N.S.T., Mecanisme represive a înglobat treptat toată bibliografia problemei, utilizând în decursul anilor cele mai recente şi mai diverse surse privind fenomenul represiunii, de la dicţionare cronologice la colecţii de documente, de la volume de corespondenţă, memorii şi jurnale la eseuri şi monografii. După fişare, toate informaţiile sunt stocate într-o bază de date care permite actualizări constante, comparaţii şi clarificări, pe măsură ce arhiva documentară se lărgeşte.

Cea din urmă caracteristică priveşte tonul, stilul, maniera în care sunt redactate articolele de dicţionar. Din această perspectivă, am urmărit să construim un discurs strict factual, ferit de adjective acide sau de puseuri moralizante, un discurs neutru, obiectiv, detaşat. De aceea am evitat să transformăm articolele de dicţionar în forme de compasiune faţă de victime sau în rechizitorii împotriva celor vinovaţi de instalarea, funcţionarea sau extinderea mecanismelor represive în România. Nu acesta este rolul unui dicţionar biografic. Mărturiile supravieţuitorilor, adevărate strigăte de durere şi apeluri la neuitare, dar şi tăcerea obstinată a celor care, deţinând puterea sub regimul comunist, au mutilat viaţa a milioane dintre semenii lor, chinuind, ameninţând, torturând, semnând sentinţe aberante, servesc, de bună seamă, mai bine acestui scop.

Octavian Roske